Unde esti

Vezi mai multe video din Muzica

Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (5)

Nuditatea, goliciunea şi erotismul


Se întîmplă ceva ciudat în bibliografia dedicată corpului uman. Am citit sau recitit, în ultima vreme, o mulţime de cărţi consacrate reprezentării plastice a corpului, istoriei nudului, am citit chiar şi o „sociologie a sînilor goi” sau o splendidă Corpul ca obiect de artă, dar nicăieri nu am reuşit să găsesc o distincţie ce mi se pare esenţială pentru definirea dragostei şi, pe cale de consecinţă, a erotismului. A trebuit, prin urmare, să inventez distincţia dintre nuditate şi goliciune. Scuza că, în limbile în care au fost scrise cărţile respective, nu ar exista distincţiile ca atare nu este pertinentă. Heidegger ne-a învăţat deja că poţi crea cuvinte dacă este necesar, că există cuvinte compuse, parafraze etc. Poţi contempla pur estetic un corp sau reprezentarea acestuia în stare de nuditate, dar nu intri în comuniune totală cu altul, cu alt corp, deci cu altă fiinţă, decît dacă se află în deplină goliciune. Pe lîngă absenţa veştmintelor, goliciunea mai semnifică şi deschidere, aşteptare, ospitalitate. Un corp nud se oferă doar privirii, un corp gol se oferă întrutotul. În cele din urmă, goliciunea marchează imposibilitatea fiinţei de a fi singură, nevoia sa irepresibilă de a se completa cu celălalt, de a fuziona, de a intra în comuniune absolută, în complicitate îndrăgostită. Este chiar cauza primă a androginismului perfect, despre care vorbea mitul platonician. În fapt, androginul este posibil, devine real, prinde fiinţă doar atunci cînd două „goliciuni” predestinate reuşesc să se întîlnească, să se regăsească. De aceea, nu orice intersectare aleatorie de nudităţi este sau devine şi o adevărată întîlnire de goliciuni. O mulţime de corpuri nude se pot intersecta la întîmplare, pe o plajă de nudişti de pildă, dar nu în ceea ce numim „dragoste adevărată”, ci în amorul liber, în prostituţie, în ceea ce se numeşte în limbajul semi-liberalizat de astăzi „a face sex” şi se numea înainte „gimnastică sexuală”. Ne situăm în androginism doar atunci cînd fiecare dintre parteneri îl priveşte pe celălalt ca fiind, cumva in illo tempore, celălaltul său.


Exact din acelaşi motiv este posibilă şi efectuarea distincţiei dintre sexualitate şi erotism. În biografia speciei noastre, se consumă milioane, poate miliarde de acte sexuale, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, mai reuşite sau mai debile, pentru a se ajunge la un singur act erotic autentic. Un act erotic nu este pur şi simplu un gest, fie el şi plăcut, de împerechere exclusiv fizică, ci o fuziune totală între două fiinţe care au reuşit să se regăsească, adesea după o lungă şi dureroasă călătorie prin timp şi printre simulacre. Probabil, singurul argument valabil, pentru că metafizic, de a respinge homosexualitatea chiar aici se află. Dumnezeu pare să fie gîndit comuniunea erotică perfectă ca fiind posibilă doar între fiinţe diferite, care se completează, nu se dublează. Din acest motiv, oricît aş încerca să mă situez în political corectness, îmi vine greu să accept că homosexualitatea ar putea accede la erotismul propriu-zis, ea rămînînd, oarecum, întototdeauna în limitele sexualităţii nude. Sînt convins că, adesea, poate chiar mai frecvent decît în cazul unor parteneri heterosexuali, există şi o dimensiune sentimentală a relaţiei, dar nu cred că fuziunea absolută este posibilă. Îmi cer scuze că nu pot vorbi din proprie experienţă şi, în acelaşi timp, vreau să asigur că nu este vorba despre nici o judecată de valoare în cele de mai sus, ci doar de o distincţie de natură ontologică, pur existenţială. Eu nu judec, nu condamn, numai constat, pentru că fiecare este liber să facă orice doreşte cu corpul său, ca şi cu sufletul propriu. De altfel, membrii acestei minorităţi sexuale nu au nici un motiv să se simtă complexaţi. Cei mai mulţi dintre heterosexuali nu acced nici ei la erotism, la iubirea mistică, nu pot depăşi graniţele sexualităţii comune, nu reuşesc să se înscrie „între aleşi”.

Spre deosebire de sexualitate, în erotism, niciodată nu se intră în post coitum triste, niciodată nu intervine cu adevărat epuizarea fizică sau mentală, plictiseala sau suprasaturaţia. Starea fiinţei după extazul erotic seamănă, mai degrabă, cu ceea ce în Islam se numeşte hayf, contemplaţia absolut netulburată, în limitele căreia nici măcar nu-ţi mai pui întrebarea dacă eşti fericit sau nefericit. Cum observa Durrell, starea hayf reprezintă mai mult decît reveria sau contemplaţia, care presupun o relaxare conştientă a minţii. E, pur şi simplu, „o odihnă fără fund a minţii”, cu frumoasa formulare din Lămăii amari ai Ciprului, fapt care-o distinge pînă şi de atharaxia grecilor, în cele din urmă o suspendare totuşi conştientă a pasiunilor. Or, hayf, după cum înţeleg eu această stare a fiinţei, nu suspendă nimic, cel puţin nu în dragoste, ci însoţeşte pasiunea, urmează acesteia. În Particulele elementare, un roman minunat de sumbru, de un pesimism fără graniţe, tocmai tradus şi la noi, putem citi: „Oamenii nu fac dragoste pentru că sînt îndrăgostiţi, ci pentru că sînt excitaţi; mi-au trebuit ani pentru a înţelege această evidenţă banală”. De fapt – şi e de mirare la un autor atît de rafinat şi subtil – , nu e vorba despre vreo evidenţă, ci de o confuzie între sexualitate şi erotism. În sexualitatea pură, într-adevăr, te eliberezi, te descarci, elimini excitaţia. Însă, atunci cînd iubeşti cu adevărat, cînd te situezi în erotism, nu domoleşti nimic, ci intensifici, trăieşti în comun o experienţă nu doar fizică, ci de comunicare şi comuniune totale. Este vorba despre o trăire completă, deci corporală, intelectuală şi afectivă în egală măsură. În sexualitate, odată excitaţia eliminată, indiferent de numărul contactelor pur corporale, apare oboseala, plictisul, uneori chiar un fel revoltă împotriva partenerului şi a propriei persoane, cîteodată dezgustul. Dimpotrivă, în erotism, astfel de fenomene nu se petrec, orgasmul însuşi este mai intens şi multidimensional. Interesant este că San Antonio, de pildă, un autor poate chiar mai cinic decît personajul Particulelor elementare, surprinde infinit mai nuanţat distincţia dintre sexualitate şi erotism: „Poţi să-mi spui ce vrei, dar un futai reuşit, atunci cînd se petrece în dragoste, te înnobilează”. Pentru cel care a cunoscut erotismul, dificultatea acceptării, a întoarcerii la sexualitatea nudă, nu este doar o chestiune pur fizică, ci şi una metafizică. Asta ne trimite, fără îndoială, spre învăţăturile gnostice şi spre tradiţia iubirii mistice consacrată prin gnoze. Şi, ca să nu rămînem în cadrele, poate prea înguste, ale tradiţiei noastre iudeo-greco-creştine, putem arunca un ochi şi în grădinile Indiei, ale Orientului Îndepărtat, şi chiar către operele unor poeţi şi gînditori arabi moderaţi precum Omar Khayam sau Hafiz.

De altfel, în Cvartetul din Alexandria, Durrell reuşeşte o sinteză, probabil, de nedepăşit a acestor tradiţii aparent divergente, o sinteză în faţa căreia însuşi Miller rămîne într-o admiraţie perplexă, într-o „gelozie” extrem de prietenească. Iată un pasaj despre Alexandria dintr-o scrisoare a lui Durrell din februarie 1944, pasaj ce promite deja fascinantele pagini ale cvartetului: „Dar femeile sînt splendide, ca nişte grădini neglijate. Bogate nuanţe de mătase şi măslin, ochi negri tăiaţi, buze dulci şi rotunjite, şi siluete celeste precum în desenele unui Matisse sexual. Sînt înăuntru pînă la urechi – ca să fiu un pic literal. Dar cum îmi zic prietenii: femeile, ca şi pictorii din Alexandria, au multă tehnică, dar puţin temperament. Însă, nu poţi găsi nimic mai agreabil şi mai vid decît o fată din Alexandria. Chiar vidul lor este ca o mîngîiere. Încearcă să-ţi imaginezi ce-nseamnă să faci dragoste cu vidul. Trebuie să vii după război, să-ţi petreci o săptămînă aici. După aceea, vei fi atît de sărăcit în bunurile acestei lumi încît vei fi copt pentru Tibet şi tot ceea ce Tibetul implică”. Problema este cea a alchimiei la care sînt supuse astfel de „peisaje şi portrete” brute pentru a obţine excepţionala dialectică a plinului şi golului în ceea ce priveşte (şi) iubirea din celebrul pe bună dreptate cvartet. Ca şi în iubirea propriu-zisă, distanţele temporale metamorfozează, transmută, transformă vidul în plin, plinul în gol, simulacrul în realitate, realitatea într-un simulacru „mai real” decît însăşi realitatea. Astfel încît, în toamna lui 1955, Durrell îl anunţă pe Miller că a ajuns la jumătatea romanului Justine, pe care-l va încheia în vara următoare. În februarie 1957, după prima lectură, autoexilatul de la Big Sur îşi manifestă entuziasmul, repetat în multe alte epistole, pentru ca, în iunie, să exclame: „Acum te citesc cu invidie. De ce nu ţi-am spus-o? Ce adjectiv minunat! Ce simţ al imaginii! Cît de magnific este elanul din Justine – ceva care nu este de pe lumea asta… ca Louis Armstrong cu trompeta sa. Turgheniev ar fi murit satisfăcut dacă ar fi scris ca tine”. Nu am reluat acest schimb de replici pentru a face un ocol în chestiunea pe care o tratez, ci tocmai pentru că despre chestiunea ca atare este vorba. În ciuda admiraţiei pentru „engleza Regelui” pe care o utilizează Durrell, această admiraţie nu este în primul rînd de natură stilistică, ci se referă mai ales la ceea ce numeam, în alt eseu, viziune. Dincolo de elementele comune ale tradiţiei inaugurate de întîlnirea celor trei cuvinte greceşti care desemnează iubirea, diferenţa specifică a lui Durrell este de recunoscut în sinteza tradiţiei noastre cu celelalte tradiţii ale iubirii. Lucru în cele din urmă natural pentru cineva care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa undeva la graniţa Indiei coloniale cu misteriosul, aproape neverosimilul Tibet. Şi care, desigur, nu putea să-i scape lui Miller, cel care a visat decenii în şir un voiaj nesfîrşit, care să-l poarte din Europa sau America în Orient, Tombuctu, China, India şi, desigur, în enigmaticul Tibet, atît de evocat nu doar în corespondenţă, ci şi, de pildă, într-n roman atît de exploziv cum este Sexus.

În cele din urmă, chestiunea care se pune este – despre ce asemănare ar putea fi vorba, dincolo de aspectele tehnice, chiar mecanice, între fuziunea totală din erotism şi nişte gesturi, aparent similare, de care sînt capabile toate vieţuitoarele centrate pe înmulţirea sexuată? Nu există similitudine pentru simplul motiv că, în erotism, corpurile se situează în goliciune, nu în nuditate. Iar goliciunea nu este niciodată exclusiv fizică, ci are şi dimensiuni metafizice, chiar în sensul primar dat de comentatorii lui Aristotel – „după fizică”. Sau, mai exact, înglobînd fizica şi situîndu-se, în acelaşi timp, deasupra acesteia. În ciuda aparenţelor, sufletul şi spiritul adăpostesc corpul, nicidecum invers. Sau, mai precis, aceste trei dimensiuni formează o împletitură, o ţesătură perfectă. Din acest motiv, o discuţie à batons rompus, cu ironii şi autoironii, cu mici tachinerii reciproce, între doi îndrăgostiţi adevăraţi este fermecătoare şi profundă. Îi priveşti, mental desigur, goi cu adevărat, într-un interludiu, le vezi ochii strălucitori, feţele luminoase, le asculţi vorbele care, oricînd în altă împrejurare ar fi banale ori plicticoase, şi eşti cuprins de o ciudată magie – magia goliciunii, a comuniunii, a complicităţii autosuficiente, a erotismului. Dacă ai avut şansa să ţi se întîmple şi ţie vreodată, aceste detalii te aruncă în furtuna acelui trecut plin de miracole. Ei, bine, aceste gesturi discrete, intime, nespectaculoase, aceste complicităţi inefabile sînt semnele cele mai glorioase ale depăşirii fizicii, ale adevăratei fuziuni dintre două goliciuni la fel de adevărate. Prin contrast, mă amuză să-mi amintesc scena grotescă din Ultima noapte de dragoste…, în redarea căreia Camil chiar a avut geniu. Acolo, ridicolul de un comic nebun provine, de fapt, din inadecvare. Îmi dau seama despre ce este vorba, pentru că am avut prilejul să trec prin asta, ba chiar de mai multe ori. El îşi imagina relaţia lor ca fiind situată în erotism, ea ştia foarte bine că nu este în stare să depăşească fizica, adică sexualitatea primară, chiar dacă încerca să simuleze, cu oarecare talent actoricesc, reversul. Cum scria cineva, cîndva, undeva, poate Luca Piţu, era o confuzie teribilă între Kant şi cunt. De fapt, era o prăpastie de netrecut între cele două entităţi, ce încercau, cu totul absurd, să se amestece. În fond, nu era vorba despre o re-întîlnire regăsire, ci doar de o intersecţie întîmplătoare dintre două persoane, una dintre ele fiind victima unui groaznic – şi probabil livresc – malentendu. Din acest motiv relaţia era lipsită de orice viitor. Şi era fără viitor încă din start, pentru că nu a avut sau nu a ştiut să-şi inventeze o istorie care să fi purces de la începutul timpului. Or, acest lucru este posibil doar în erotismul veritabil, adică acolo unde Kant şi cunt merg împreună fără dificultăţi, unde fizica şi metafizica fuzionează şi ele, aidoma unor corpuri goale în splendida lor întîlnire pe cîmpurile albe de bumbac, aidoma unor suflete deschise ca enorme şi galbene lotusuri pe Oceanul lumii. Aş încheia cu un mic citat dintr-un roman care mi-a plăcut foarte mult, tocmai pentru că surprinde astfel de mici dar excepţionale subtilităţi: „M-am revoltat cînd mi-aţi vorbit despre această poveste a bărbatului dintr coapsele mele. Ştiu cum se face dragostea, că toată lumea o face la fel, şi totuşi nu pot să mă resemnez la un lucru atît de murdar şi ridicol. Întodeauna, mi-am imaginat că dragostea este altceva./ – Este altceva, dar este şi asta”. În fond, în acest scurt pasaj, se spune totul despre deosebirea dintre dragoste şi simpla împreunare trupească, dintre sexualitate şi erotism. În cel din urmă, orice s-ar petrece între parteneri, nimic nu este nici „murdar” şi nici ridicol. În erotism, metafizica salvează fizica de toate „murdăriile” sale, de întregul său ridicol.

Liviu Antonesei

Forget her

Facts of life

Obisnuim sa ne traim viata intr-o rutina incredibila. Aproape ca uitam de adevaratele noastre placeri si de ceea ce ne face sa ne simtim bine. Stim ca trebuie sa mergem la munca, ca avem de achitat rata la banca, rata la masina, ca e criza, ca trebuie sa mai taiem de pe wishlist ca deh...nu poti sa le ai pe toate.
Dar oare totul trebuie trecut prin prisma materialului, oare nu putem sa ne bucuram de cele mai simple lucruri care pana la urma sunt cele care ne fac sa ne simtim completi?
In goana noastra nebuna de a avea, de a face uitam ca imbratisarile parintilor, zambetul mamei sau zambetul unui copil, sarutul iubitei/iubitului, intalnirile cu prietenii, o plimbare prin parc, o melodie preferata, o iesire la un film sunt lucruri simple care ne completeaza viata. Si care, din pacate, le constientizam uneori prea tarziu.
O experienta total neplacuta m-a facut sa-mi revad toata viata in cateva secunde si mi-am promis sa trec multe alte lucruri pe care le consideram primordiale intr-un plan secund si sa ma bucur de tot ce am si carora cu siguranta nu le acordam importanta meritata.
Tot ce trebuie sa facem e sa ne bucuram de viata cu bune si mai putin bune, cu zambete si tristeti, cu fericiri si necazuri, ca pana la urma din asta e formata si e doar una.

Mi-am amintit o chestie draguta...care suna asa:
"You take the good, you take the bad, you take them both and there you have the facts of life... "

Noir et blanc

Da, fericirea e impacarea cu sine si mai cred ca avem nevoie de iluzie, cata realitate exista.

Viata pe un peron

***
Si poate ca e o lege a compensatiilor in toate. Cei care spera sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranta. La ce e buna speranta pentru cel care are totul? In schimb, unul ca mine trebuie sa creada ca orice rau are o limita. Inclusiv pustiul... Uneori, e drept, omul oboseste asteptand. Si n-ati auzit, oare, de situatii in care, cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat, soseste prea tarziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obtinand-o prea tarziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuseste doar sa-l oboseasca si mai mult. Si renunta la ea cu o ultima mare tristete deoarece nu e simplu sa porti o batalie si, ajuns la capat, sa-ti dai seama ca asta a fost totul. Batalia. A existat candva un scop, dar de atata asteptare scopul a murit... Ei bine, domnilor, eu vreau sa ies din pustiu. Si cand speri, chiar daca ti-e frica, gasesti puterea sa iei zidul de la capat. Te resemnezi la nevoie cu singuratatea, dar nu vrei sa te resemnezi cu desavarsirea ei. Inca mai crezi ca ea nu e totala. Ca undeva exista, subtire cat o lama de cutit, o crapatura. Daca n-o gasesti, incerci din nou. Ca in pestera din mlastina. N-ai alta sansa decat sa pipai zidul mai departe, cautand fisura care trebuie sa existe undeva....Caci eu nu pot, domnilor, sa dorm linistit intr-o gaoace.
***
Octavian Paler, Viata pe un peron

Inglourious basterds

Mi-a fost recomandat ca un film bun si am zis sa-l vad desi nu m-am dat in vant niciodata dupa Tarantino. Parca ma saturasem de efectele speciale, de sangele in exces si zgomotul mult pe care le gaseam in toate filmele lui pentru nimic. Se pare ca si el s-a saturat si s-a apucat de facut filme. Not movies but films. Inglourious basterds este departe de orice a abordat pana acum Tarantino. Este un film despre razboi, nu-mi amintesc multe astfel de filme ...poate imi scapa mie...cel putin de la Saving Private Ryan till now. Nu e melodrama sau documentar ci pur si simplu un film autentic de razboi. In mare e vorba de un grup de soldati evrei care au ca misiune eradicarea nazistilor si pornesc in lichidarea liderului celui de-al treilea Reich. Oricum, distributia s-a potrivit ca o manusa, scenariul este antrenant iar Brad Pitt a dovedit inca o data ca e genial. Am inceput de cativa ani sa descopar un alt Brad Pitt, decat frumuselul care facea filme usoare, cu final fericit deja ghicit dupa primele 20 de minute. The Curious Case of Benjamin Button si Babel sunt cateva filme in care Brad Pitt a jucat neomeneste de bine. Dar nu de Brad Pitt vroiam sa vorbesc ci despre filmul lui Tarantino. :D

Vad in acest film o noua modalitate de a spune o poveste de istorie dar care poarta marca Tarantino.

So, guys...u can try!;)