Viata pe un peron

***
Si poate ca e o lege a compensatiilor in toate. Cei care spera sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranta. La ce e buna speranta pentru cel care are totul? In schimb, unul ca mine trebuie sa creada ca orice rau are o limita. Inclusiv pustiul... Uneori, e drept, omul oboseste asteptand. Si n-ati auzit, oare, de situatii in care, cand soseste in sfarsit ceea ce el a asteptat, soseste prea tarziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obtinand-o prea tarziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuseste doar sa-l oboseasca si mai mult. Si renunta la ea cu o ultima mare tristete deoarece nu e simplu sa porti o batalie si, ajuns la capat, sa-ti dai seama ca asta a fost totul. Batalia. A existat candva un scop, dar de atata asteptare scopul a murit... Ei bine, domnilor, eu vreau sa ies din pustiu. Si cand speri, chiar daca ti-e frica, gasesti puterea sa iei zidul de la capat. Te resemnezi la nevoie cu singuratatea, dar nu vrei sa te resemnezi cu desavarsirea ei. Inca mai crezi ca ea nu e totala. Ca undeva exista, subtire cat o lama de cutit, o crapatura. Daca n-o gasesti, incerci din nou. Ca in pestera din mlastina. N-ai alta sansa decat sa pipai zidul mai departe, cautand fisura care trebuie sa existe undeva....Caci eu nu pot, domnilor, sa dorm linistit intr-o gaoace.
***
Octavian Paler, Viata pe un peron